Capsunel

V-ati inchipuit vreodata un catel pe care sa il cheme Capsunel? Cred ca e singur in lumea asta mare.
Nu, numele nu l-am pus eu. L-a pus o vecinica mica, care ii arunca peste gard de-ale mancarii: coji de castraveti, resturi de ceapa verde... si cam de astea. Mai tarziu mi-a spus ca se gandea cum ar trebui sa il cheme. S-a uitat la capsuni, s-a uitat la cires...si a decis ca ii plac mai mult capsunele. Ce-ar fi fost sa il cheme Ciresel?
Dar asta nu e tot. Capsunel, pentru ca asa i-a ramas numele, initial: se numea  Hot dog.

Genealogie: fiul unui catel de rasa, cu urechile ca un elicopter cand sarea deodata doua garduri sa ajunga la noi in gradina, si a lui Wolfy, cateaua maidaneza oplosita la noi.
Capsunel era cel mai amarat din toti fratii lui. Probabil de aceea nu l-a luat nimeni.
L-am numit catelul gospodar. El era in primul rand pazitorul curtii.
Cand era mic-mic, a fost singurul care si-a dat seama ce mare lucru e sa ai o casa, deci singurul care a beneficiat de cusca de carton improvizata de socrul meu. Mai mult decat atat , era singurul caruia i-a trebut prin cap sa ia osul din supa comuna, in timp ce ceilalti puiuti limpaiau de zor. Lua osul, il punea in cusca (care era a lui), si revenea la supa. Dupa ce terminau supa el se retragea in cusca, delectandu-se cu osul (care nu era mic), maraind din cand in cand pe cei ce se apropiau. Si asta in fiecare zi.
In sfarsit, unul din vecini a vrut sa il ia. Dar Capsunel a trecut cu printr-o gaura mica din gard, aproape sa se sugrume, si a revenit in CURTEA LUI. Da, simtul de proprietate era foarte dezvoltat. De aici neintelegerile cu Ursu.
Stau si ma gandesc la Capsunel. El doar isi pazea lumea lui. Un caine frumos, de talie ceva mai mica decat Ursu. Un caine iubitor, dar nu sunt majoritatea cainilor asa? Un caine obisnuit, pana la urma.
Obisnuit desigur, dar capabil de fapte neobisnuite.
A inceput cu o cearta cu Ursu, o disputa care a degenerat de la mariituri la agresiune. Care nu era prima, dar cu siguranta cea mai grava, o disputa care s-a incheiat cu o lopata.
Lupta pentru suprematie, pentru a fi caiinele alfa, pentru a fi cei mai iubiti si alintati de stapani...
A fost o lupta sangeroasa la propriu. Ursu a avut o ureche pe jumatate rupta cu rani pe bot. Capsunel, ranit la ochi, dar mai ales cu pieptul sfasiat.
O lupta pe care nu am vazut-o venind. Cand erau doar ei, fara stapani in apropiere, obisnuiau sa se joace impreuna.
Sigur , a fost dus de urgenta la doctor, operat si cusut.Viata i-a fost salvata.
Ne gandeam ce vom face in continuare...
In nici un caz nu mai puteau sa stea impreuna. Asa ca s-a decis in unanimitate sa il luam adormit si sa il lasam pe unul din dealurile departe de casa, in vie, la marginea unui satuc. Ne gandeam ca se va gasi un suflet caruia sa i se faca mila de un caine ranit, dar foarte frumos  si bine hranit, de altfel.
Asa s-a facut... Parea o decizie buna, buna pentru a-l salva pe Capsunel.
Dar M. nu adornit toata noaptea, dupa asta. A plans. A doua zi s-a invoit de la scoala si a plecat pe dealuri cu o colega sa il caute pe Capsunel. Plangand.
A fost si sotul meu, separat (eu eram plecata in interes de serviciu , departe). L-au cautat, l-au strigat...
Am vorbit seara la telefon. Am incercat sa o linistesc pe M. Nu prea am avut succes.
Dar se spune ca timpul vindeca...ma rog, eu cred ca doar atenueaza. Asa ca s-a mai linistit si M.
Doar ca intr-o seara, dupa mai mult de o saptamana, l-a visat. L-a visat in curte. Si in curte l-a gasit.
Capsunel a parcurs vreme de o saptamana spatiul de cativa kilometri buni care il desparteau de casa. Nu stim dupa ce s-a ghidat, dupa soare, stele, hamaiturile altor caiini...Nu stim ce a mancat...E un mister.
Dar a ajuns ACASA, la curtea lui iubita.
Pe urma am gasit (de fapt M. a gasit) o solutie. Am impartit curtea, separand o bucata unde sa stea Capsunel. Curtea inca e asa, desi Capsunel nu mai e. La doua luni dupa ce Ursu a adormit, l-a urmat.
Cum am zis, a fost un caine obisnuit, ca majoritatea cainilor. Dar are si va avea mereu un loc in inima noastra. Gospodar cum e, cred ca si-a facut rost de o cusca , in care sade mandru. Si inca ne pazeste.
Da, asta e mica poveste a lui Capsunel, fiul lui Wolfy. Cine e Wolfi? Asta e o alta poveste...Curand...
Sa aveti un sfarsit de saptamana cu soare in suflet.

Ursu

De ce il chema Ursu?

 Pentru ca semana cu un urs, cel putin cand era puiut.
Si imi plac ursii. Pe vremea cand in Romania nu prea erau jucarii am mestesugarit eu insami cativa ursi din plus.
Mi-a placut Ursu din Ciresarii, o serie de romane pentru tineri (si nu numai), scrise de Constantin Chirita. Hei, cine isi aminteste de Ciresari?

Dar sa revenim la Ursu, catelul Rottweiler blond. Unii au spus ca era metis, altii (eu) ca e vorba de o gena care si-a impus caracteristicile. Toti fratii si surorile lui erau negri cu pete de foc. Ursu era...blond, dar sigur avea constitutia unui Rottweiler de talie mare si se purta ca atare. Si nu au obtinut americanii Rottweileri aurii?
Pe scurt...era deosebit. Ca Oblio in tara tuguiatilor.

Foarte devotat, ascultator atunci cand voia el, ne apara de "dusmani" si impotriva vointei noastre.
Nu era agresiv. Doar isi apara tara (curtea) si neamul.
Ii spuneam "Du-te de te leaga" si se baga singur in padoc. Cred ca s-ar fi si legat singur, daca ar fi avut posibilitatea. Statea legat de dragul nostru. Daca se plictisea, facea o miscare brusca din cap si rupea cu usurinta sarma de 5mm (pe cuvant). Pe urma venea bucuros spre noi cu mingea in gura, purtata tantos. sa ne jucam un pic.

Cand am avut oameni la treaba am ajuns la concluzia ca stie sa numere. Statea linistit legat(nu rupea sarma sau carabina) pana cand ultimul isi termina treaba si pleca. Pe urma isi cerea libertatea.
 Era sa uitam odata de Viorel, un mestesugar al instalatiilor electrice (cu diploma). Nu stiam de ce Ursu sta inistit. Am inteles_nu iesea la numaratoare.

Cea mai buna prietena a lui era Kitty babe. O pisica. De la care a invatat sa se curete...ca pisicile.
Kitty era o pisica foarte ordonata. Daca pe birou un creion sau o carte nu erau la locul lor (stabilit de Kitty, evident) erau inlaturate. Adica date jos. Si aici intervenea Ursu. Care a mancat cartea la propriu. Ce puteai sa spui, ca mi-a mancat cainele tema? Bine ,el manca si alte cele, oferite cu drag de Kitty.

Era innebunit cand Kitty se urca in copac, sa nu se intample ceva, sa nu cada. Va dati seama ce era cand mergea pisica pe varful gardului...Teroare. Ursu nu mai cunostea nici un "catel" care sa faca asa ceva.

Kitty sarea din copac zdup pe cusca lui si Ursu invariabil ridica capul brusc si se lovea de cusca. Dar asta facea parte din jocurile lor. Se iubeau la fel de mult. Kitty ii cerceta consecvent cusca sa vada daca nu e pe aproape  un soricel.
S-a dus Kitty. A disparut pur si simplu. De mult.
Ursu a cunoscut alte pisicute cu care s-a imprietenit pentru ca erau tot un soi de "kitty babe".

Ne iubea pe toti, eram prietenii lui. Dar recunostea ca sef doar pe M. Cand ii spunea cateodata apasat "Mai baiete", isi tragea capul intre umeri, ca nu stia de unde vine lopata. Da, a fost odata si o lopata. In situatii disperate se iau masuri extreme. Si a trebui sa fie despartit de Capsunel. Cine e Capsunel? O sa va spun alta data. Curand.

S-a dus Ursu. Pe 31 decembrie 2014, cu cateva ore inainte de a implini 12 ani. A fost o noapte foarte rece, -20 grade. Inima i-a cedat. E adevarat ca nu se simtise bine in ultimul an, de abia mergea cu toate tratamentele.
Dar a trait 12 ani, nu? Peste media cainilor din aceasta rasa, si sigur mult mai mult decat mama si tatal lui.
Cred ca s-a simtit bine alaturi de noi.

De mult, intr-o discutie, afirmam ca aceste animalutze se umanizeaza in prezenta noastra, a oamenilor. Si o Doamna Doctor mi-a replicat: "Ele ne umanizeaza pe noi".
Acum sunt sigura ca avea dreptate.

Un nou inceput?

Ei, a trecut ceva vreme de cand nu am mai "publicat". Nu inseamna ca am stat degeaba. Doar ca ... am luat o pauza.
Ma gandeam la numele blogului. A aparut dintr-o gluma. Stateam  noi si "margeleam" .Sotul meu, amuzat, a spus "Iata micii mestesugari". Multa vreme am dorit sa il schimb. Sa fie mai sugestiv, mai elegant.
Dar cred ca ma reprezinta . Si nu numai pe mine.
In primul rand  cine suntem "noi", cei care margelesc. Ei, au fost cativa, dar am ramas singura. Deci eu sunt micul mestesugar, deocamdata.

Acum sa vedem de ce micii mestesugari. Ce sunt micii mestesugari? Ce fac ei?
Mestesugaresc, evident.
Adica au ceva creativ in ei.

Se poate ca micii mestesugari sa faca niste cercei, sau o brosa, sau un colier.

Dar pot face si o "Negresa" (prajitura) desavarsita si ciocolatoasa, chiar daca nu o posteaza pe nici un blog. Dar sa stiti ca Negresa Ancai e de poveste.

Unii mestesugari (sau mestesugarese) pot fi food bloggers. Cu niste retete super. Credeti-ma, le-am incercat.
Sau doar fac acasa niste bucate de te lingi pe degete.

Alti mici mestesugari pot dresa caini sau pot ajuta pe altii sa o faca. Doar din dragoste pentru aceasta arta si din dragoste pentru caini.

Bineinteles ca sunt mestesugari care pot ciopli un lemn ca sa scoata la suprafata mici opere de arta,sau pot folosi piatra, sau pot picta, sau...

Si acum, de ce mici. Pentru ca ne bucuram de micile noastre realizari. Sau poate suntem modesti?!

Bine, unii ar spune ca au realizari mari. Depinde cu cine te compari.

IDEEA e ca sunt oameni pe care ii cunosc, si unii pe care ii "cunosc " din lumea virtuala. Ma gandesc sa scriu si despre ei.

Voi  scrie despre Ursu. El sigur nu e mic. Mai bine zis nu era mic. Dar asta in alta seara.

ps Poate ca nimeni nu va citi cele scrise pe blogg. Nu e rau nici asa, macar nu ma fac de ras (hi, hi)